ochiul beiului
sint locuri spre care am calatorit leganat
nopti si zile,
m-am dus sa-mi iau un grapefruit
de la o taraba
sa-l sorb la un colt de strada
locuri in care m-am dus si din care m-am intors
ca o valiza,
am facut tot !
ca o maimuta
n-am inteles nimic
…am alergat am alergat
e plaja din vama ori sudul spaniei
unde-am fost ca pestele-n apa
o apa dulce si lina,
ma-nspaimant:
cat e de lina
as putea sa uit de-adanc
si mai e bucurestiul
1500 ani dac-as ramane
si tot n-ar insemna nimic
decat dimineti cu cap tulbure
de-atatea mirosuri
caldaramuri colorate murdare
si tabac ieftin indoit cu chimicale
locuri unde tare-as fi ramas innoptand
dar oamenii ma alungau neputinciosi
si-a trebuit sa plec oftand
pe urma am aflat ca erau reci ca iadul
si nu puteau.
pleca de-acolo
sint locuri in care-am fost
de la bun inceput
toata,
din toata inima
ochii pagani n-au aflat
…astept astept
ca un cersetor
inca n-am plecat.
astept ca un copil
n-as avea unde
ochiul beiului nu-i nimic de mai sus.
e-un ochi albastru ca peruzeaua, in padurea fermecata din Cheile Nerei.
de-un turcoaz ametitor,
ochiul turcului bogat hoinarind la vanatoare, ratacit in amorul lui pentru o pastorita banateanca.
nu ingheata, doar ca-i rece de te inteapa inima.
o seara minunata
aseara am fost la un vernisaj de linogravura (sper c-am zis bine) cu elevi si profesori de la Tonitza, la ceainaria C’arthè. m. rosetti 38 colt cu calderon,retrasa si romantica.
cu alte cuvinte, daca aveti pofta sa beti un ceai cu lapte si sa va zgaiti pe pereti din cand in cand la niste treburi mici si delicate… pana pe 25 nov s-ar putea sa va indragostiti.
dimineti
m-am trezit pe-o saltea visinie in camera unui sud-american ce mirosea tare a iarba. o camera incarcata, misterioasa, intr-un apartament fabulos din Madrid. poate de asta mi-a placut privelistea de la balcon.
si m-am hotarat sa fac o serie foto cu toate locurile straine in care ajung. am ceva experienta, de pe la 10 ani stau numai departe de casa. pe urma, la primul hostel din Sevilla, am renuntat la conceptul cu dimineti straine pozate.
nu din cauza indivizilor care pareau ca vin doar ca sa aiba de unde pleca si erau interesanti cat cearceafurile din paturile suprapuse. cred ca mi-am amintit de internatul comunist din scoala generala.
unde patul de fier era prietenos oarecum, normal! il primeai, era al tau pe bune. dar saltelele…ufff, saltelele erau puscarie curata. din cauza lor, orice saltea relaxa din lumea asta mereu va avea dungi si pete, si peisaje valatucite de melana imbacsita. poate nu se vad, dar sigur exista undeva, pe la casa vietnamezului care le-a confectionat…
un internat cu dusuri care n-aveau apa niciodata, dar aveau melci mari, foarte mari. si aveau bec aprins noaptea dupa 12 , puteai mazgali in liniste temele pentru acasa.
si odata am gasit in balcon un mar mare inghetat si l-am fiert gol pe-un fel de resou. cred ca nici o bunica din lume n-ar fi facut o budinca mai delicioasa…
sau acasa la parinti, cand m-au adoptat si in dormitorul lor nu aveau inca un pat mic pentru mine. pana l-au adus am dormit pe doua fotolii puse cap la cap, care alunecau noaptea si in fiecare dimineata ma trezeam cu fundu pe parchet , ca o hartie facuta avion.
erau doua fotolii zgripturoase si seci ,cam ca cifra 4, mai labartata si mai acra. le am si acum, cu manerul lor rotund din lemn de nuc. dar acum imi par ca au personalitate. fata de ele, pufosenia, jumatatea mea de canapea de la mobexpert e minciuna.
e minciuna din seria bucuresti. cu alte camine jumulite si proprietari infectuosi de chirii. dar aici au fost altii-altii care-au gustat prima oara din voluptatea saltelelor relaxa, si ele cu dungi.
deci. n-o sa am niciodata o serie foto cu dimineti straine. m-as minti pe mine colectionand poze cu vreun hotel aristocrat din Roma , ori cu dimineti cu roua si sac de dormit. cand m-or intreba nepotii, o sa le povestesc cum m-am trezit odata in Vama intr-o stare foarte-foarte diluata. si tot vroiam insistent sa aflu in ce localitate sint. cu toate ca eram la mare de vro saptamana.
nu. asta or sa-mi povesteasca ei mie. eu o sa le zic de-o iarna grea in muntii banatului, sus intre brazi. si de-o camaruta mica-mica si foarte veche, c-o ferestruica de lemn intr-o dup-amiaza tarzie.
cand timpul s-a oprit, sangele s-a subtiat, si dintr-odata n-a mai fost nici un frig. si n-a mai fost camera ca o nuca, dulce-amaruie a cal si a rasina de brad, si n-a mai fost ferestruica si nu mai era nici un gust. era o liniste tare, indestructibila si lina. aproape ca durea si parea ca n-a inceput inca, atat era de lina. nu s-a mai innoptat si n-a mai fost nici o dimineata.
Takashi Shimura
Acum cateva luni am tinut o dieta aspra (Oshawa) , 14 zile doar grau si orez. Si apa.
De fapt n-a fost aspra, grele au fost primele zile de renuntare si foarte grea a fost revenirea.
Mi-am amintit iar , de cat de putin avem nevoie. Si cat de mult conteaza ce bagam in noi: cand mananci carne esti agresiv, cand spargi seminte esti certaret, cand stai toata ziua cu nasu-n calculator esti nauc s.a.m.d.
N-are rost sa fac morala, cert e ca ma simteam minunat, imi venea sa iau in brate pe toata lumea, decat ca mi-era mereu foame!
In conditiile astea cazone, m-am uitat la Ikiru(1952)
cu un scenariu vioi, occidental, diferit de povestile binecunoscute cu samurai ale lui Kurosawa
si cu celebra replica ”I can’t afford to hate people. I haven’t got that kind of time”
povestea unui functionar sef care afla ca are cancer si inca foarte putin de trait.
suna cam patetic, dar ofera un portret foarte plastic al aparatului birocratic si politic nipon
si sa nu uit de Takashi Shimura. cu fata lui de maimutoi atat de poetica, inundata in lumina delicata. cel mai smerit si mai timid erou principal.
am fost atat de emotionata incat am crezut ca e de vina dieta cu orez (ori pentru ca visez mereu de un an-doi ca plec in Japonia). sau poate din cauza gurii lui foarte strambe si pentru ca mie-mi plac neregulile.
dar pe urma mi-am amintit de Sapte Samurai (1954) cu acelasi Takashi Shimura.
intr-un rol mult mai impozant, dar la fel de retinut.
intr-un film mult mai noroios, dar cu aceeasi fata blanda de maimutoi scaldata in lumina dulce.
exemplu ideal de poetica filmului de razboi, amintindu-mi de versurile psalmistului:
“Tulburatu-s-au toti cei nepriceputi la inima, dormit-au somnul lor si toti cei razboinici nu si-au mai gasit inimile.”
